Tudor Mateescu

Sunt undeva intr-un oras medieval plin de ceata, ploaie si frig.

Stau pe balcon si ma uit cum ploaia se oglindeste in bec. Cum s-ar spune fac live blogging.

Cant la chitara si un caine ma latra. I-am zis shhh si a amutit uitandu-se curios. In acorduri de Metallica Nothing Else Maters, Carlos Santana Put Your Lights On si traditionala noastra Rapa privesc si ascult cum stropii de ploaie lovesc ulita.

Ma intreb daca acesta le este destinul. Cad din cer din nori pufosi taind vazduhul si ajung in pamant.

Sunt stropi care-i simti in palma si devin balta.

Mai devreme sau mai tarziu cineva se va feri de ei de frica sa nu le ude piciorul divin, de frica sa nu-l murdareasca.

Au cazut din cer dupa foc si vapaie si acum ne ferim de ei sa nu ne pateze.

Au cunoscut norul si au facut parte din el. Cu toate acestea s-au decis sa se departeze de cel care i-a nascut si din Cer sa ajunga in Pamant eventual sub bocancul unui trecator grabit.

Acordurile se nasc din corzi si simt ca ma duc spre cer de unde pleaca in graba stropii de ploaie.

Parca toate pleaca si vin din Cer. Un dute vino dramatic si fara sens.

Desi stropii se intetesc doua molii se incapataneaza sa ajunga la bec, sa ajunga la lumina.

N-am inteles niciodata de ce lumea uraste moliile, fiinte care aspira catre lumina si-si dau viata pana si pentru cea artificiala.

N-am vazut pana acum un fluture frumos colorat sa faca acest lucru.

Asta este, din Pamant spre Cer si din Cer spre Pamant. Din nori in balta si din molie in fluturi.