Tudor Mateescu

Statea in ceata si frig. Era proaspat barbierit si mirosul aftershave-ului ii intepa narile. Statea intr-un ger cumplit si era chircit si-si simtea sufletul de piatra. De piatra rece si inghetata care la o atingere s-ar fi crapat in mici bucati.

Se plimba de colo colo si se uita in stanga si dreapta. Asa a facut ore intregi pana a inceput sa vorbeasca ragusit. Pana si-a simtit picioarele ca niste bucati de gheata. Ea n-a venit. A iertat si a crezut. I s-a intamplat iar.

Iar s-a uitat, la un pom de Craciun cu beculete, gandidu-se ce bine este pentru altii. Statea in caldura si plangea si se gandea cum si-ar dori “doar atata” de Craciun. Doar atata si-a dori. Desi stia ca nu exista Mos Craciun se ruga sa fie ceva adevarat din mitul anilor cand era mic. Isi dorea mult. Nu s-a intamplat.

Prietenii din copilarie au inceput sa-l lase pentru ca nu le impartasea obiceiurile plictisitoare. S-a zbatut pentru ei si i-a ajutat. Si-a luat palme in fata si a intors celalalt obraz. A iertat si a crezut. I s-a intamplat iar.

Iar s-a uitat la pomul de Craciun cu beculete. Ii era cald si era trist gandidu-se cum se poate intampla asa ceva? Cum au putut trece pe langa usa lui. Pe langa usa celui care i-a ajutat si i-a unit. Pe langa usa celui care a avut grija de ei tot timpul. Se ruga iar. Sa nu fie adevarat sa fie doar o intamplare. Nu s-a intamplat.

Parintii lui erau aceeasi. O mama distrusa de ganduri si spaime. Un tata care a fost un avocat de succes. A fost, pentru ca acum ajunse cum ii spunea sotia, avocat de bucatarie. Se scula de dimineata si-si bea berea si tuica. Singura lui grija era cum sa fie mancarea facuta. Cate condimente sa fie puse. In toata aceasta nebunie gastronomica, cheltuielile si datoriile cresteau. Intretinerea nu mai era platita. Imprumuturi se faceau. Mama nu putea sa iasa din lanturile grele puse pe minte. Toate isi urmau drumul drept.

Iar s-a uitat la pomul de Craciun. Acum era un pom mic, cat o creanga, de plastic. Beculetele care au existat sunt arse si nu mai clipesc. Nu mai exista lumini.

Pomul sta tantos pe biroul unde se facea o data avocatura. El se uita la pom si pomul la el. Este frig pentru ca nimeni nu le mai da caldura. Se uita la pom si-si spune… Unde-s luminile?
Unde e Mos Craciun? Unde este tot ce i-am cerut? Unde este rasplata faptelor bune? Rasplata dorintelor corecte? Tot timpul le-am dorit fericire. Tot timpul le-am dorit sa le fie bine si sa aiba de toate. Tot timpul le-am dorit asta si a fost din ce in ce mai rau. Au devenit mai straini, mai egoisti, mai neputinciosi, mai rai, mai slabi.

Ce sa le doresc acum? Ce sa le doresc daca bunastarea si binele i-a transformat in niste diavoli?

Si pe urma spuse:

Le doresc mizerie. Le doresc sa ajunga mizerabil. Le doresc sa ajunga in groapa. Sa ajunga in sarma ghimpata ca mine. In sange si lacrimi. Sa se tarasca ca nu au ce manca si ca au fost tradati de cei care i-au iubit. Sa ajunga sa nu aiba cu ce se imbraca. Sa-si sufle in mana in timp ce le ingheata in casa trupul si sufletul. Lui tata ii doresc sa fie parasit de toti. Sa fie scuipat in fata si sa nu mai aiba condimente si ce gati. Ei ii doresc sa stea in frig ore intregi. Sa simta sina de tramvai ca o lama in picior. Sa faca rugaciuni si nimeni sa nu fie acolo.

Poate doar asa lucrurile se vor intoarce. Poate omul devine om cand incepe sa-si puna niste probleme. Cand nu mai are ce pierde. Poate “raul” care-l percepem ca rau este doar un sut in fud pentru a merge inainte. Pentru a ne elibera de diavoli. Sunt oare eu un diavol pentru ca asta gandesc de Craciun?

Asta gandea tanarul nostru cand se uita la bradul de plastic.

“Sunt oare eu un diavol pentru ca asta gandesc de Craciun?”